Canarasul (Serinus serinus)
Cănăraşul, care mai este numit şi inariţă-galbenă, inariţă-verde, cuibăreşte în Europa, exceptând Insulele Britanice, până în vestul Rusiei, iar la sud până în insulele mediteranene, Liban şi Israel. Iernează în sud-vestul Europei, nordul Africii şi în Irak. În România a fost semnalat destul de târziu, prin anii ‘950 fiin considerat doar sporadic. Dar în ultimele câteva zeci de ani este întâlnit pe întreg teritoriul ţării, unde rămâne şi pentru iernat.
De altfel, este considerat unul dintre cuceritorii secolului XX, acupând aproape întregul continent european. Rămâne cu o prezenţă extrem de numeroasă în zona mediteraneană. Populaţia îi este evaluată la o cifră cuprinsă între 17 milioane şi 40 milioane de exemplare.
Preferă regiunile de deal şi de munte, putând fi observat în păduri, luminişuri, zone dechise cultivate, liziere înalte, livezi, plantaţii, parcuri urbane şi grădini, de la nivelul mării pâna la altitudini de 2000-2500 de metri. Îşi face cuibul în tufişuri sau copaci, dar se hrăneşte cel mai adesea cu seminţele de pe sol, dar şi cu părţi de plante, muguri, seminţe şi flori, precum şi cu insecte, larve de molii, păianjeni. Spre deosebire de alte păsări, îşi hrăneşte puii cu seminţe. Îşi procură hrana de la sol printre tufişuri şi arbori mici, mergând sau facând ţopăituri mici. Îşi foloseşte ghearele pentru a ţine plantele, în timp ce le extrage seminţele cu ciocul. Smulge petalele arbuştilor înfloriţi pentru a putea ajunge la nectarul din capitul. Îşi caută hrana singur ori în perechi şi în grupuri mici sau chiar în stoluri mari (cu excepţia perioadei de cuibărit), ocupând pâlcuri de arbori de unde fac naveta pe sol, după hrană, pe fundalul unui cor polifonic de ciripituri.
La începutul perioadei de împerechere, bărbătuşul îndeplineşte ritualul de curtat. Poate fi văzut într-o poziţie verticală / dreaptă cu aripile lăsate şi fremătânde, cu coada ridicată şi capul sus. El cântă puternic, aproape de femelă, întorcându-şi capul dintr-o parte în alta. Penele de pe gât sunt zburlite, iar corpul îi tremură uşor.
Cântă de pe o ramură înaltă şi execută zborul de împerechere, un zbor răsucit sau rostogolit, cu bătăi uşoare de aripi, deasupra teritoriului. Apoi coboară, în zbor uşor de praşută, aproape de femelă. Jocurile rituale repetate şi zborurile însoţite de cîntece duc la cucerirea femelei şi la împerechere.
Sezonul de reproducere ţine din februarie până la începutul lui august. Perechile au o singură generaţie de pui, deşi în Europa Centrală pot avea şi două. Sunt păsări monogame. Femela construieşte cuibul, care este o platformă mică, compactă, făcută din rămurele mici, tulpiniţe şi puf, bucăţele de scoarţă, rădăcini, iarbă, muşchi, pene şi păr de animale, asistată de mascul. Cuibul se află la înălţimea de 3-6 m deasupra pământului, pe ramurile periferice sau opuse trunchiului, în abori sau tufişuri.
Femela depune 3-4 ouă, ce sunt clocite 12-13 zile doar de ea. Puii sun hrăniţi de ambii părinţi, dar în prima zi masculul regurgitează hrana femelei.
Cănăraşul, strâns inrudit cu scatiul, este o pasăre mică, cu lungimea de 11-12 cm şi greutatea de 8,5-14 g, fiind printre cele mai mici din familia sa, Fringillidae.
Bărbătuşul adult are părţile superioare cu dungi terne, gălbui-verzi şi galben-strălucitor sau verzui-galbene, pe fund. Penele de deasupra cozii şi coada sunt maro, iar pe rectrice (perechile de pene de pe coadă care dirijează zborul) se văd margini fine gălbui.
Partea de deasupra aripilor are extremităţile terne pe mediană, şi intense pe suprafaţa lor, formănd două borduri dungate. Aripile zburătoare sunt maro-închis cu margini uşor palide.
Părţile de dedesubt, bărbia şi pieptul sunt galben-strălucitor. Burta şi penajul de sub coadă sunt albe. Partea dinspre piept şi lateralele sunt dungate cu negru.
Parţile din faţă, a capului şi a calotei, sunt galben-strălucitor, extins pe lângă urechi până spre gât. Obrajii, penajul urechilor şi crestătura mustăţii sunt gri-olive. Acolo se află o pată mică suboculară galbenă.
Ciocul scurt este maro, ochii sunt maro-închis, picioarele şi ghearele sunt roz-maronii.
Femela seamănă cu masculul, dar penajul ei este mai mat, cu dungi mai pronunţate şi mai extinse. Dunga care merge de la baza ochiului până la coadă este mai îngustă, iar coada este mai palidă.
Juvenilul este mai maroniu decât femela, cu dungi late deasupra şi cu părţile de dedesubt mai albe cu dungi firave.
foto : Mihai Baciu
